Steaua de ieri, Steaua de azi

În ziua în care suporterul roş-albastru trăieşte respirând aerul trecutului, prezentul capătă valenţe din ce în ce mai dezamăgitoare.

Susţii, dar nu mai ştii pe cine. Priveşti, analizezi, dar eşti străin de situaţie. Tot ceea ce te făcea să vibrezi de fericire şi încântare în urmă cu ceva timp, acum îţi provoacă… nici tu nu mai ştii ce îti provoacă. Repulsie? Frustrare? Tristeţe?

Caruselul de stări circulă pe un drum a cărui lungime pare a nu avea sfărşit.

Fotbaliştii de altădată sunt înlocuiţi cu simplii practicanţi ai sportului rege. Orgoliul ce odată definea orice lucru care avea legătură cu tot ceea ce înseamnă culorile roşu şi albastru şi-a şters urmele din Ghencea, determinarea pare un tabu, iar valoarea nu îşi mai găseşte locul pe nicăieri.

Echipa din ziua de azi e departe de ceea ce obligă măreţul trecut. Rezultatele întărzie să apară, obiectivele se ratează pe bandă rulantă, iar suporterii se îndepărtează din ce în ce mai mult de stadion…

“Eu, în doi ani cât jucasem la Steaua, căpătasem o aşa încredere în mine, încât simţeam că pot bate de unul singur orice echipă. Steaua insuflase în toţi acel sentiment de putere, de încredere în forţele proprii”, spunea Marcel Puşcaş în cartea lui Andrei Vochin, “SuperSteaua”, despre ceea ce însemna Steaua anilor 80.

Putere? Încredere? Astăzi aceste cuvinte au părăsit locul unde au stat confortabil ani de zile. În urma lor au rămas regretele, dezamăgirea, dar mai ales melancolia şi nostalgia…

Vorba românului …. “Ce am fost … şi ce am ajuns!”